Carrion: Ieri...

Ieri aveam experienţa atâtor dezamăgiri, elanuri măreţe ale spiritului, căderi violente, depresii, şi situaţii disperate arse în sufletul meu obosit. Şi le duceam în spate, pe toate, asemenea unui rucsac îndesat până la refuz pe parcursul anilor. Trăirile mele erau influenţate la fiecare pas, direct de acest „bagaj”. Toate frustrările, nervii, ura, şi nemulţumirile adunate, transformându-se întotdeauna în depresie, tristeţe şi durere la finalul fiecărei zi.

Stăteam în pat seară de seară cu o ţigară în mână şi trageam o linie imaginară făcând un total al lucrurilor pe care le-am câştigat şi a celor pe care le-am pierdut pe durata zilei respective, şi întotdeauna eram în pierdere. Îngropam în fiecare zi câte-o părticică din sufletul meu, în oraşul ăsta şi în cimitirul din mintea mea, până când la un moment dat nu a mai rămas nimic decât pietre funerare şi lespezile mâncate de vreme ale unor sentimente date de mult uitării. Tot ce însemnam eu era Uitare. Tot ceea ce compunea fiinţa mea era Uitare. Asemenea unei găuri negre umane, înghiţeam tristeţe, furie, disperare, amărăciune, şi emanam licariri de lumină neagra, reflectata în oglinda aproape opacă a vieţii mele. Ajunsesem la 23 de ani să nu mai cunosc mulţumirea de sine şi nici o oarecare măsură infimă de pace sufletească. Eram un tânăr îmbătrânit, blazat, cinic, ursuz şi obosit, închis în cochilia pe care eu însumi mi-am creat-o, apartamentul închizându-mi la rândul său cochilia.
Am rămas cu privirea aţintită în gol, cu ţigara în mâna dreaptă, cu gânduri haotice înecându-mi respiraţia. Am tuşit zgomotos de câteva ori şi am stins ţigara iritat, alături de trupurile semenilor săi din scrumieră. Afară vântul începu să mugească asemenea unui animal rănit ce stătea să moară. Apartamentul îmi părea şi mai desolat decât înainte. Am aruncat o privire în jurul meu şi am ajuns bont la concluzia că locul trebuia curăţat, şi asta cât mai repede cu putinţă. Dar mi-am promis că o voi face după ce îmi terminam treburile prin oraş. Dădusem volumul boxelor mai tare şi pusesem The Crystal Method – Weapons Of Mass Distortion pe loop.

Într-o altă zi de ieri am stat de vorba cu o prietenă... mi-a spus nişte lucruri ciudate.
- Îmi place zăpada de afară, mi-a spus.
- Mie nu.
- De ce ?
- Mă oboseşte, îmi crează o stare de iritare şi mă uda până la piele.
- Hmm… Ştii, de când eram mică îmi doream să fiu un fulg, şi să privesc lumea din înaltul cerului. Apoi să mă desprind de pe norul meu pufos şi să plonjez, îmbrăţişând vântul. Toate detaliile să-mi devină clare pe măsură ce mă apropii de pământ, şi aşa - purtată de vânt - să plutesc, să observ totul şi să înţeleg totul din jurul meu. Să mă aşez pe acul unui brad şi să supraveghez împrejurimile alături de ceilalţi fulgi, îmi spuse şi mai trase un fum din ţigară.
- Crezi că fulgii ne observă pe noi, oamenii? am întrebat-o în timp ce-mi striveam ţigara în scrumieră.
- Sunt convinsă. Şi ştiu mai multe decât oamenii.
- Vrei să spui că zăpada ne este superioară?
- Da, şi mult mai plăcută. Nu rămâne mai mult decât este necesar, şi se topeşte liniştită, părăsind lumea aceasta fără nici un regret. Ne priveşte de sus, plonjează, ne analizează, ne înţelege, se aşează pe acele brazilor şi pleacă, simplu, fără nici o lacrimă, spuse în timp ce-şi strivea ea ţigara şi expira ultimul fum.
- Cred că înteleg ce vrei să spui, i-am răspuns un pic încurcat.
- Chiar eşti ciudat, îmi zâmbise.
- Şi tu, am spus întorcându-i replica.

Ieri e şi azi... ieri a fost şi ieri, ieri va fi şi mâine... până când ieri nu va mai fi.


Carrion
http://smallmeasureofpeace.blogspot.com/